Soluţii de reciclare?
Publicat de Irina on Dec 11, 2008
De curând m-am mutat dintr-un cartier în altul al Bucureştiului. Şi tocmai ce-am reuşit acest lucru, că deja am o mare problemă: ce soluţii de reciclare există în zonă?
La vechea locuinţă, stăteam la casă, iar proprietarii erau foarte strângători: adunau sticlele de plastic în saci şi hârtiile în teancuri – şi le dădeam lor şi chestiile noastre de reciclat. Probabil le duceau undeva unde luau şi bani pe ele, dar asta nu m-a deranjat atâta timp cât eu nu aveam vreme să umblu cu pachete pe cine ştie unde. Apoi au apărut în colţul străzii containere de reciclare, despre care am mai scris tot pe-aici pe blog, deci aveam şi soluţie de backup.
Ei bine, de când m-am mutat, sunt total pierdută în direcţia asta. Locuiesc la bloc, în cartierul Tineretului. Am întrebat administratorul blocului dacă ştie de soluţii de reciclare în zonă şi răspunsul a fost undeva în zona ridicatului din umeri. Deci nu.
Aşa că întreb şi eu pe unde pot: ştiti vreo soluţie de reciclare plastic şi hârtie în acest cartier? De unde să încep dacă vreau să caut una?
De ce să mai citesc ştirile?
Publicat de Irina on Oct 8, 2008
Ca să văd încă o dată ce înseamnă să vorbeşti cu pereţii? Să simt frustrarea tipică acestui tip de comunicare uni-direcţională? Să învăţ cum dintr-o funcţie de putere poţi să-ţi baţi joc de alţii în 5 paşi? Ia uite, ce simplu e:
Pasul 1. Se dau nişte oameni care iniţiază o lege. Legea vânătorii pe numele ei, care dă dreptul la vânătoare în rezervaţiile naturale de pe teritoriul României. Mai mult, dă dreptul la vânarea speciilor pe cale de dispariţie. (Sunt chiar curioasă, câţi vânători sunt în ţara asta?)
Pasul 2. Societatea civilă află de iniţiativa legislativă şi organizează proteste. Se semnează petiţii, se fac marşuri, se exprimă opinii prin mijloace mass-media.
Pasul 3. Legea ajunge spre promulgare la Preşedintele ţării. Acesta o intoarce Parlamentului, împreună cu o listă de obiecţii.
Pasul 4. Parlamentul schimbă numarul de inregistrare al iniţiativei, nimeni nu se atinge de text.
Pasul 5. Deputaţii votează legea cu 205 voturi pentru şi 5 abţineri. Niciun vot împotrivă. Sec!
Am aflat de pe Hotnews.
Frumos, elegant. Societatea civilă ducă-se pe pustii, nu ne pasă de dânsa. UE? (una dintre obiecţiile Preşedintelui era legată de nerespectarea normelor europene şi a aquis-ului comunitar) Neeext? A, nu mai e nimeni? Ok, lăsaţi-ne să ne vedem de treabă.
Ce rost mai are să mai zici ceva la faza asta? Serios, când urli la un zid şi aştepţi răspuns, cine crezi că o să ajungă primul la capătul răbdării? Îţi dau un indiciu, nu va fi zidul…
Un articol mişto
Publicat de Irina on Jul 11, 2008
Am găsit un articol foarte fain despre ce înseamnă să fii om. E lunguţ şi în engleză, dar mie mi-a plăcut. Aici e articolul, iar ca să vă faceţi o idee, o să citiţi în el ceva de genul:
“Existing at the top of the food chain is not a privilege. Nor is a free pass to rape and pillage and plunder. It’s a responsibility. As humans, we have an obligation to contribute to this world and protect all the creatures and resources that come with it. That’s our job.”
Marketing care mă convinge
Publicat de Irina on Jun 26, 2008
Mă roade de ceva vreme o chestie: de ce companiilor autohtone le este atât de străin conceptul de “responsabilitate socială”? Am avut de făcut la master documentaţia pentru iniţierea unui proiect si mi s-a părut interesant să tratez un proiect de responsabilitate socială – fictiv, evident. La prezentarea proiectului, printre nemulţumirile profesorului s-a numărat şi faptul că proiectul este “prea social”. Degeaba i-am spus ca uite, prin proiecte de responsabilitate socială compania – şi ea fictivă – câştigă capital de imagine, recunoaşterea brandului, încredere din partea clienţilor şi deci mai mulţi clienţi… răspunsul a fost ceva de genul “domnişoară, sunteţi o idealistă, lumea vrea profit acum, nu peste câţiva ani”. Ce să mai zici la aşa ceva?
În fine, nu vreau acum să mă plâng despre cum lumea ar trebui să înveţe ce-i aia responsabilitate socială şi investiţie într-un câştig viitor, nu de moment, că şi-aşa simt că-mi răcesc gura degeaba. Vreau doar să spun că sistemul ăsta poate funcţiona. O demonstrează chiar şi la noi în ţară ceva firme – ce-i drept, internaţionale – care aplică cu succes marketingul bazat pe ideea de a da ceva în schimb comunităţii care îţi cumpără produsele sau serviciile. Şi funcţionează nu la nivel general, ci la fiecare individ (aşa, ca mine) în parte.
Spre exemplu, îmi place – de câte ori am ocazia – să intru în magazinele The Body Shop. Am primit mai demult un burete de baie de acolo care îmi place la nebunie şi între timp am şi făcut cadou unor prietene produse de-ale lor şi mi-am mai cumpărat şi mie. Ei bine, din momentul în care intri într-un magazin The Body Shop eşti asaltat din toate părţile de mesaje publicitare… cu iz social! Pe sticlele de plastic pline cu gel de duş scrie mare că pentru producerea lor se foloseşte plastic reciclat în proporţie de 30%, pe recipientele de produse cosmetice se menţionează faptul că recoltarea ingredientelor mai speciale (cum ar fi mierea de albine) se face susţinând comunităţi din ţările sub-dezvoltate care au tradiţie în procedeele necesare, şi tot aşa. În fine, la casă te întâmpină un stand cu produse (insigne, semne de carte, etc) dedicate exclusiv susţinerii unor cauze. Iar pe punga în care îţi înmânează cumpărăturile scrie că este complet biodegradabilă în decursul unui an! (Pe asta aş vrea să ştiu cum aş putea-o proba, că-s tare curioasă)
Şi uite aşa, am intrat să cumpăr un cadou pentru o prietenă şi până la urmă mi-am cumpărat şi mie un gel de duş, iar la casă am luat şi o insignă pentru susţinerea campaniei “stop violenţei în familie!”. Ba mai mult, le povestesc prietenelor mele cât de mişto e compania pentru că respectă mediul şi comunitatea şi are toate campaniile astea frumoase. Nu e ăsta lucrul pe care şi-l doreşte orice companie? Ca oamenii să îi cunoască numele, să o asocieze cu o idee? Ei bine, mie mi se pare că ăsta e un mod foarte eficient de a obţine recunoaştere.
Cum povesteam şi cu prietenul pe care l-am târât după mine la cumpărături… tot o chestie de marketing e şi asta… dar una mai drăguţă. Şi care mă convinge.
Voi ştiţi companii care să implementeze campanii de responsabilitate socială? Dacă da, care? Ce credeţi despre responsabilitatea socială?
Educaţie
Publicat de Irina on Jun 2, 2008
Zilele trecute în timp ce mergeam spre casă am văzut o scenă care m-a uns la suflet. Pe stradă se plimbau un tată, fiica lui şi câinele lor, o mogâldeaţă albă şi flocoasă. Când mă apropiam de ei, câinele s-a oprit să facă (mă scuzaţi) caca. Până aici nimic neobişnuit, Bucureştiul nu duce lipsă de excremente de căţei.
Ce mi-a plăcut şi – trebuie să recunosc – m-a cam surprins a fost atitudinea tatălui care a scos frumos un şerveţel şi a curăţat după căţeluş. La primul coş de gunoi a scăpat şi de “pacheţelul” rezultat. Toate astea sub privirile oripilate ale fetiţei sale, care părea destul de scârbită de eveniment. Probabil că data viitoare fetiţei nu i se va mai părea o chestie neobişnuită, cu timpul va fi parte din rutina plimbării. Şi într-un final, i se va părea ciudat şi greşit să NU cureţe după căţel când îl va scoate singură la plimbare.
Atât de simplu funcţionează puterea exemplului si educaţia. E un lucru atât de normal încât nici n-ar trebui menţionat pe un blog. Însă cum la noi simt unele lipsuri e mai bine să spunem lucrurilor pe nume… O deprindere odată căpătată e greu de lepădat. Şi dacă deprinderea e una bună, cu atât mai bine!
Iarba trece, PET-urile rămân
Publicat de Irina on May 26, 2008
Sâmbătă – 24 mai. În sfârşit au cosit băieţii de la primărie (sau cine s-o fi ocupând de asta) iarba din faţa Spitalului Universitar. Deja începuse să arate a junglă pe-acolo. Aşteptând eu autobuzul, făceam poze în jur şi abia abia am remarcat nelipsitele sticle de plastic (aka PET) aruncate prin iarba proaspăt cosită. Le-am pozat, vă arăt imediat:
Întrebări pe care mi le pun:
1. De ce remarc din ce în ce mai greu gunoaiele aruncate peste tot? Am ajuns în aşa hal de saturaţie încât le-am trecut la “zgomote de fond” care nu-mi mai atrag atenţia? Nu e bine să nu mai observăm lumea din jurul nostru, mai ales când e vorba de gunoaie. Altfel, într-o zi o să ne trezim că nu mai putem respira de ele şi n-o să ştim ce ne-a lovit!
Acuma mi-am amintit de ideea unui tip pe care l-am avut profesor în facultate apropos de cei care aruncă gunoaie aiurea prin oraş. Cică ridica respectivul obiect aruncat pe jos, se ducea după făptaş şi îi spunea “nu vă supăraţi, v-a căzut ceva” întinzând, galeş, dovada. Se pare că lumea cam rămâne interzisă la chestii de-astea… E o idee bună, dar nu merge la oricine şi nici cu orice fel de gunoi. Oricum, de reţinut.
2. Oare gunoaiele erau acolo dinainte sau de după cosirea ierbii? Dacă erau dinainte, de ce nu le-au aruncat la gunoi cei care au cosit iarba? Desigur, ai putea spune că nu e treaba lor, dar pe principiul ăsta n-o să ajungem niciodată nicăieri. “Nu e treaba mea” e una din metehnele de care poporul nostru trebuie să scape dacă vrem să ieşim vreodată din tranziţia asta care nu ne mai dă pace! Dacă erau de după… cât ne ia să împânzim un loc cu gunoaie?? După cum mirosea pe-acolo iarba părea cosită chiar de curând. Aş miza pe câteva ore, maxim jumate de zi! Şi totuşi deja erau destule chestii aruncate. Zău că nu ştiu ce trebe să facem cu toţi cei care aruncă gunoaie unde îi taie capul, dar ceva trebuie făcut. Idei, careva?
3. Ce se întâmpla cu iarba cosită din spaţiile astea publice? Din câte ştiu eu, în zone mai puţin urbane iarba cosită se foloseşte ca nutreţ pentru animale. Sau, mă rog, i se găseşte o întrebuinţare. Mă gândesc că şi iarba asta ar putea fi folosită după cosire. Oare de unde pot afla ce se întâmplă cu ea?
Acestea fiind zise, un singur lucru mi-e clar: prea multă lume aruncă gunoaie din reflex, fără să îi pese unde se află, cam în acelaşi stil în care un câine face pipi pe stâlp! Reflexul ăsta e unul din duşmanii principali ai unui oraş mai curat, al unei vieţi într-un mediu mai puţin nociv şi mai frumos. Ceilalţi ar fi indiferenţa (cu varianta lipsa de iniţiativă) şi imunizarea faţă de lucrurile rele care se întâmplă în jur. Împotriva lor trebuie luptat!
Ecologie de birou – fără pahare de plastic
Publicat de Irina on May 21, 2008
Dacă ne gândim că omul muncitor petrece 8 din cele 24 de ore ale zilei la birou devine evidentă ideea conform căreia orice acţiune ecologică personală trebuie să cuprindă şi acest spaţiu. Măsura acţiunii depinde de biroul şi firma fiecăruia. La firma unde lucrez eu, cele mai nasoale mi se par ustensilele de plastic: de la pahare până la farfurii, tacâmuri şi apa la pet-uri de 0.5 l.
Dacă e să fac o socoteală ipotetică, eu aş consuma cam aşa: o cană (din plastic, termoizolantă) de cafea, 3 sticle apă plată (băute din pahar, că sunt fată finuţă), o sticlă de suc (idem cu apa plată), după caz ceva tacâmuri dacă e să mănânc în incinta firmei. Deci ajungem la un total de să zicem 2 pahare, 4 sticle şi 3 alte obiecte de plastic. În total 9 obiecte. Suntem 200 de angajaţi în firmă. Rezultă 1800 de obiecte de plastic folosite pe zi! Dacă ar fi să facem o medie statistică, probabil că ar ieşi mai multe. Iar eu – un singur om – consum pe săptămână 45 de obiecte de plastic. Şi plasticul e rău, ştim cu toţii asta! Deci, ce putem face?
În primul rând aştept cu foarte mare nerăbdare ziua în care municipalitatea va începe să sorteze gunoiul şi vom avea şi noi un coş dedicat obiectelor din plastic. Până acum a fost unul (mic) de “antrenament”, căci la tomberon tot în aceeaşi oală se duceau… informatorii mei îmi spun însă că e posibil să începem să alegem cel puţin plasticul.
A doua metodă nu depinde decât de mine. În loc să folosesc pahare de plastic pentru diversele băuturi consumate, am cumpărat O CANĂ. Ştiu, nu e mare lucru aşa când o spun cu voce tare… de fapt, oricine se putea gândi la soluţia asta, nu trebuie să fii vreun geniu ca să îţi vină în minte. Ei bine, aflaţi de la mine că pe etajul unde am eu biroul, sub 10% dintre oameni au căni. Restul folosesc paharele de plastic oferite “moca” de firmă. Dacă socotesc aşa, ideea mea deja se vede în altă lumină, nu?
Deci să vedem. Avem o cană. Asta ne reduce numărul de obiecte folosite de la 9 la 7. Deci pe săptămână ajungem de la 45 de obiecte la 35 (am ajuns la 77% din valoarea anterioară). La 200 de oameni, valoarea consumată pe zi este 1400 în loc de 1800. E ceva, nu? Cu o cană scăpăm de 23% din deşeurile produse într-o zi de lucru. Unde mai pui că dacă e o cană de porţelan se reciclează mai uşor şi mai eficient decât plasticul.
Sigur, am uitat să menţionez un detaliu… cana trebuie curăţată după fiecare folosire (sau cel puţin unii o preferă curată). Deci toată treaba asta presupune şi un oarecare efort. Dar, sincer, nu mi se pare aşa o pierdere să trebuiască să te mai ridici din când în când fundul de la biroul (că şi-aşa te dor toate, recunoaşte) ca să speli o cană! Ba chiar putem să considerăm acţiunea ca o pauză bine venită.
În fine, dacă vrei şi poţi mai mult, intră în scenă alte ustensile pe care trebuie să le aduci de acasă. Prima pe lista mea (şi pe care voi începe s-o folosesc curând) e linguriţa de inox (în cafea se pune şi zahăr 
). Cu asta reducem numărul la 6 obiecte / zi. Pe săptămână 30. De la linguriţă încolo, depinde de la om la om şi de la firmă la firmă. Linguriţa poate sta bine mersi în cană mai tot timpul. Dacă însă ai farfurie, tacâmuri sau mai ştiu eu ce alte chestii (prosop de bucătărie?) devine complicat. Trebuie să te gândeşti unde le ţii când nu le foloseşti. Dacă le laşi în bucătărie trebuie să fii pregătit să le găseşti uitate în chiuvetă de unul dintre colegi (din 200 se va găsi unul, garantez!) sau să le găseşti într-o zi folosite de altul. Dacă nu le laşi acolo trebuie să ai un loc de depozitare.
Oricum, un lucru e clar: nimeni şi nimic nu te împiedică să îţi aduci o cana! Doar comoditatea ta poate, dar asta deja nu mai e treaba mea…
Şi ca să mă credeţi pe cuvânt, mai jos puteţi observa cana mea de birou!
Am şi eu harta verde
Publicat de Irina on May 18, 2008
De la începutul lunii aşteptam să pun mâna pe revista National Geographic, nu doar pentru articolele dedicate Chinei (despre care eu nu ştiu mare lucru) ci mai ales pentru că venea la pachet cu harta verde a Bucureştiului, şi vroiam să ştiu şi eu ce e aia. Mă rog, am tot aşteptat să primească revista prietenul meu care teoretic trebuia să fie abonat, dar cum acest lucru nu s-a produs m-am enervat şi am cumpărat-o de la chioşc. Între timp am auzit şi ştiri despre lansarea oficială a hărţii deci eram mai în temă.
Încă n-am apucat s-o studiez cu atenţie, mai mult am frunzărit prin ea, însă mi se pare un proiect interesant… M-am bucurat că strada pe care stau eu e inclusă în harta tiparită (care zice-se conţine doar zona centrală a oraşului – hehe), am văzut cam ce simboluri sunt folosite pe hartă şi am remarcat că mai toate intersecţiile cu bulevarde principale sunt marcate cu “poluare fonică”. Trist, dar adevărat!
Aşa, deci ce avem pe hartă…
- Cultură: monumente istorice, muzee, teatru, instituţii de cultură, biserici, biblioteci, artizanat, galerii de artă (cu astea se umple o mare parte din hartă deja)
- Social: cabinete medicale sociale, cantine sociale, centre comunitare, servicii sociale, ong
- Educaţie şi informare de mediu: nişte şcoli şi licee incluse în programul mondial Eco-şcoala, informare de mediu, monitorizare calitatea aerului
- Poluare: poluarea aerului, poluare fonică şi zone în paragină
- Economie verde: pieţe agroalimentare, agricultură ecologică (două magazine Naturalia!?), reciclare (interesant!), ecotehnologii
- Agrement, sport şi recreaţie (nu trebuia să fie recreere???): diverse simboluri legate de plimbare, spot, ş.a.
- Mobilitate: biciclete, parcări de biciclete (despre biciclete altă dată)
- Natură: parcuri, grădini, căteva cuvinte despre animale şi alte de-astea
Evident, pe lângă harta tipărită există şi varianta online, care acoperă tot Bucureştiul – ea se găseşte aici. Ce mi se pare mie cel mai mişto e că oricine poate adăuga puncte noi pe harta verde. Se face un cont (destul de uşor), se completează un formular şi gata – ai propus un punct de interes. Probabil cineva trebuie să-l aprobe totuşi.
Ideea e alta. Se incearcă responsabilizarea oamenilor, realizarea unei conexiuni afective cu oraşul, cu străzile pe care treci zilnic şi pe care ai vrea să le pui pe hartă – fie că te mândreşti cu ele, fie că ţi-e ruşine. Aşa se conştientizează şi părţile bune şi cele proaste şi în final poate că dintre cei care devin conştienţi vor fi şi câţiva care să dorească să schimbe starea lucrurilor. Şi atunci s-ar atinge într-adevăr scopul hărţii – să schimbe, câtuşi de puţin, lumea!
Aşa că… intraţi acolo, uitaţi-vă, porniţi la plimbare prin oraş, uitaţi-vă, înregistraţi situaţia, schimbaţi ceva. Orice puteţi. Şi până una alta, dacă vă place harta, mai spuneţi lumii despre ea.
Scurt ghid al cumpărătorului ecologic – cum să nu ceri pungi de plastic de la magazin
Publicat de Irina on May 13, 2008
De când ne-am făcut consumatori moderni şi ne interesează să cumpărăm cât mai mult (şi ieftin!), mai repede, şi cu mai puţină bătaie de cap din partea noastră, magazinele mari şi mici ne-au sărit în ajutor cu o invenţie simplă: punga de plastic! Ce poate fi mai uşor de atât? Vii la magazin cu mâinile în buzunare şi pleci cu pungile de plastic pline de bunătăţi. Magazinului îi convine, ba chiar ţi le dă pe gratis, doar-doar îşi mai face puţină reclamă. Şi toată lumea e fericită! Nu? Am uitat pe cineva?
A, ar mai fi un mic detaliu… cum că timpul de viaţă al pungilor ăstora e cam la fel de lung cât durează drumul tău până acasă, după care le arunci senin la gunoi, iar reciclarea lor nu se prea practică (bine, la noi nu se prea practică reciclarea la modul general, dar asta e o altă poveste)! Wikipedia ne enumeră foarte frumos dezavantajele pungilor de cumpărături, dintre care preferatele mele sunt faptul că la fabricarea lor se folosesc materii prime neregenerabile şi faptul că aruncarea lor în natură poate pune în pericol viaţa diferitelor animale din zonă. Şi mă mai gândesc la ceva când aud de pungi de plastic: la copacii sufocaţi cu astfel de pungi din complexul studenţesc aparţinând Universităţii Politehnice din Bucureşti, la pungile de plastic pe care le văd şi eu aruncate pe stradă, prin parcuri şi pe câmpii. Şi uite aşa mi se pune un nod în gât…
O bună metodă de luptă împotriva acestei forme de terorism asupra naturii este să nu mai acceptăm pungile de plastic de la magazine. Ştiu că după Revoluţie toată lumea a fost încântată de cât de bine este să poţi să cumperi un lucru şi apoi să-l ARUNCI după ce l-ai folosit – o noţiune care pe timpul comunismului era de neconceput – dar e timpul să ne maturizăm şi să scăpăm de entuziasmul consumerist. Cel puţin atunci când e vorba de ceva care merită, cum sunt pungile de plastic!
Dar deja deviez de la subiect… cum să nu ceri pungi de plastic de la magazin? Simplu: îţi duci de acasă pungile tale: preferabil de pânză (aici există şi varianta plasei de umăr, mai comodă la cărat pentru cei care n-au maşină) sau de plastic cât mai dur, pentru a putea fi folosite de cât mai multe ori. În funcţie de magazinul din care cumperi, lucrurile se schimbă de aici încolo.
La magazinele mari (hipermarket-uri adică) eu aş recomanda folosirea unui cărucior pentru cumpărături. Astfel la casă e foarte simplu să pui cumpărăturile înapoi în cărucior şi să amâni sortarea în plase până la ieşire. Aşa vei sta mai puţin la casă şi vei avea apoi timp să aranjezi în tihnă cumpărăturile, astfel încât să nu te trezeşti că ţi-a distras atenţia cumpărătorul grăbit şi irascibil din spatele tău şi ai strivit ouăle sub un teanc de conserve… Dacă eşti cu un prieten sau grăbit, poţi să te încumeţi şi la casa de coşuri. Problema aici e că nu ai voie să scoţi coşurile din spaţiul casei şi deci trebuie să ştii foarte bine ce obiecte vrei să pui şi în ce pungă, ca să nu te trezeşti că te înjură toată coada, pe tine şi pe spiritul tău ecologic!
În magazinele medii (gen Angst de exemplu) există un spaţiu destinat golirii coşurilor, după ce ai plătit, aşa că se rezolvă problema de mai sus. Intervine în schimb factorul vânzătoare care atunci când îţi trece produsele pe la casă vrea să fie drăguţă şi să ţi le pună în pungi direct. Aici ai două alternative: ori o rogi să te lase pe tine să le aşezi în pungile proprii, ori îi oferi plasele să ţi le umple ea!
În magazinele mici e cel mai aiurea să iei pungi, pentru că ele sunt de obicei cele mai apropiate de punctul în care vei arunca punga. Dar aici nici nu e atâta lume care să te încurce când vrei să protejezi mediul. Dacă treci des prin ele vei ajunge într-o stare de echilibru cu vânzătorii şi aceştia nu se vor mai arunca să-ţi ofere pungi decât dacă le ceri tu explicit (se mai întâmplă să le uiţi şi acasă, recunoaşte). La piaţă e cam ca la magazinele mici, mai ales că acolo vânzătorii se vor bucura dacă le dai tu o plasă, căci asta e pentru ei o economie de o pungă… aşa-i în economie de piaţă.
Mai greu e dacă cumperi haine de exemplu, mai ales de la magazinele “cool” (a se citi de fiţe, de obicei din mall). Acolo totul e branduit, totul trebuie să fie cum vor ei şi s-ar putea să se uite la tine ca la un dubios dacă intri în panică atunci când scot o pungă să-ţi pună cumpărăturile. Oricum, după dictonul “clientul nostru, stăpânul nostru” ar trebui să te lase să-ţi faci damblaua, oricât de aiurea li s-ar părea.
Deci, avem aşa: pungi de plastic = RĂU, plase de pânză = BINE. Fii tare pe poziţii, pune piciorul în prag şi nu mai accepta pungi de la magazine! Aştept poveşti despre cum se cumpără cu pungi aduse de acasă în diverse locuri.
Despre economie şi “economie”
Publicat de Irina on May 4, 2008
Pentru că astăzi când am ajuns la Bucureşti de prin vacanţe am avut neplăcuta surpriză să găsesc frigiderul scos din priză şi cam tot ce aveam prin el plin de mucegai mi-a trecut prin cap problema economiei de diverse chestii. Printre ele, şi curentul, si apa, si multe altele. E logic, dacă faci economie toată lumea câştigă: tu pentru că ai mai puţin de plătit, planeta pentru că nu consumi atâta energie, cei care-ţi dau energia pentru că ceea ce nu consumi tu poate fi dat altora. Din păcate, la noi deocamdată primează un singur motiv pentru care să faci economie: BANI.
În fine, odată ce-am stabilit că e bine şi chiar indicat să facem economie se pune o cu totul altă problemă. Cum anume ajungem să facem economia respectivă? Ei bine, aici se împute treaba… Pentru că, deşi avem cu toţii cap pe umeri, foarte puţini îl folosesc pentru mai mult decât să nu le plouă în gât. Ce vreau să spun? Vreau să spun că în avariţia noastră şi în goana după bani acum şi repede şi cât mai mulţi, întotdeauna alegem calea care pare mai uşoară, care aduce venituri acuma, deşi pe termen lung e chiar păguboasă. Asta e o chestie de care n-o să scăpăm curând, ţine de mentalitatea noastră şi de înclinaţia spre “şmecherii” şi se aplică la aproape orice domeniu.
În cazul economiei, faza cu frigiderul e exact din această categorie. Vrei să economiseşti din consumul de curent din casă? Ia-ţi, dom’le, un frigider de o clasă energetică mai apropiată de A în locul celui de pe vremea bunicii şi o să faci economie. Garantat, fără să te înjure chiriaşii că li s-a stricat mâncarea! Şi probabil aşa economiseşti mai mult decât dacă scoţi aparatul din priză o săptămână pe an! La fel e şi cu apa… Aud toată ziua că se consumă multă apă, că e scumpă, că bla bla bla! Şi în tot acest timp, toate robinetele din casă picură şi nimeni nu-şi dă seama că picurii ăia tot bani sunt!
Asta mă deranjează pe mine… că nu suntem în stare să facem un efort, o investiţie într-un frigider mai bun sau în repararea robinetelor, pentru un câştig pe termen lung. Preferăm cârpirea pentru câştiguri pe termen scurt… Trist, zău aşa!